PARTEA A 2-A A NAȘTERII ACASĂ, CA ÎN EVUL MEDIU! MĂRTURIA MAMEI!

*** După cum am promis, publicăm partea a 2-a a poveștii nașterii acasă ca în Evul Mediu. După declarația tatălui, vă invităm să citiți mărturia mamei cu pricina și finalul complet imprevizibil.***

Recunosc, atunci când a început aventura visam să ajung să scriu această poveste.

Cred că multă lume cunoaște sentimentul: sperăm să fie bine, în același timp încercăm să nu ne creăm așteptări prea mari ca să ne auto-ferim de dezamăgiri. Cel puțin eu așa funcționez. Așa că în timpul întregii aventuri am încercat să nu mă gândesc obsesiv la final, ci să fac ce-mi stă în putință pentru momentul prezent, dar cu perspectiva finalului ”dorit” în minte.

Nașterea nu este o știință, dar nu mai este nici un instinct. Nimic din jurul nostru nu ne mai stimulează să fim instinctuale ca mame, nici în sarcină, nici în procesul nașterii și cred că nici apoi, în creșterea copiilor. Eu am simțit nevoia să îmi completez sau să îmi confirm slabele instincte prin informare. De aici și până la găsirea oamenilor potriviți care să îmi fie alături a fost doar un pas, mare, dar doar unul.

80% din această poveste se datorează oamenilor potriviți.

Începusem să mă informez total dezinteresat, înca dinainte să rămân însărcinată despre naștere în general și ca orice femeie auzisem diverse povești mai mult sau mai puțin grozave, dar în orice caz tabuizate. Impresia generală era că nașterea trebuie să se întâmple și se întâmplă cumva, nu prea ai ce face, nu deții controlul, per total e ceva complet neplăcut, dar din fericire se uită și trece. Pe acest fond solid construit de către mass media, societate și de poveștile din jur îmi era și mie frică de naștere, mi se părea ceva oribil, umilitor, insuportabil de dureros etc.

Însă uitându-mă înapoi îmi dau seama din nou de cum funcționează principiul ”nimic nu e întâmplator”. Cu câțiva ani în urmă, căutând cu totul altceva pe internet am găsit o cărțulie despre naștere, scrisă de o mamă care se hotărâse să-și nască acasă cel de-al 3-lea copil și argumenta de ce. Din nou povești sinistre din spitale, dar în plus explica foarte frumos procesul nașterii, altfel decât mi-l imaginasem. Am dat uitării povestea asta până când am rămas însărcinată.

CA ÎN EVUL MEDIU! O FEMEIE DIN BUCUREȘTI A VRUT SĂ NASCĂ ACASĂ! E ABSOLUT INCREDIBIL CUM S-A TERMINAT! (PARTEA 1)

***La sfârșitul lunii iunie 2015, o femeie gravidă din București a refuzat să meargă la spital și a încercat să nască acasă, însoțită doar de o moașă, de o asistentă a moașei și de soțul ei. Rezultatul acestei decizii riscante este cu totul și cu totul neașteptat! Reporterii ziarului Adevărul Absolut publică în exclusivitate un material-bombă cu mărturiile celor doi părinți. Iată, pentru început, relatarea soțului: ***

Primul, “cel mai primul” lucru pe care l-am învățat de când cu treaba asta cu nașterea acasă a fost că dacă îți trece prin cap să naști acasă în România, primești cadou din partea societății un maldăr de etichete gata de lipit pe frunte. Așa că e bine să încep cu un mic disclaimer despre noi, pentru cei care pleacă deja cu niște ideiuțe preconcepute: nu suntem genul neo-hippie. Nici punk. Nici vama-veche. Nu te oprim pe stradă să-ți cerem “o țâgare”. Nu credem că omenirea a fost creată de o populație de șerpilieni cu libido ridicat și nici că la nașterea noastră a asistat vărul de-al doilea al lui Zalmoxes, că Zalmoxes avea altă obligație. Nu suntem nici genul turbonaționalist care și-ar broda motive populare românești și pe capacul de la WC. Apropo de WC, pe cuvânt că ne pricepem să-l folosim, indiferent dacă se acționează cu buton sau lănțișor și, wow!, chiar dacă e turcesc. Folosim cu regularitate săpun și deodorant (iar nevastă-mea, fie vorba între noi, pare să aibă o pasiune secretă pentru Domestos). Nu ne îmbrăcăm în saci de iută și opinci. Nu ne hrănim cu rădăcini și fructe culese din apropierea peșterii unde domiciliem. Iar cazierele noastre sunt curate ca o trusă medicală proaspăt sterilizată.

NELĂMURIREA NR. 1. DESPRE MEDICI

Apropo, că am zis “medicală” – e musai să știți de la bun început că n-avem a priori o problemă nici cu instituția spitalului și nici cu cea mai mare parte dintre medici. Dar, fiindcă a venit vorba -  aici e ceva ce nu înțeleg nici în ruptul capului: pe de o parte, aproape că nu există român care să fi trecut printr-un spital din țară fără să fi avut parte de experiențe traumatice. Că 3 ore de stat la coadă la urgențe. Că asistente obraznice care vor șpagă. Că medici care dau diagonstice sau tratamente aiurea și, evident, vor șpagă. Că au cumpărat din banii lor tifon și seringi. Că mulți în salon. Că mâncare proastă. Că boli luate din spital. Că toalete mizere. Etc-etc-etc, nu mai stric tastatura de pomană, știți foarte bine despre ce e vorba. Se știe – spitalele din România sunt sinistre. Buuuuuuuun. Spitalele din România sunt sinistre până când spui cuiva, cu glasul tremurând, că nevastă-ta ar vrea, dacă se poate desigur, să nască acasă. Și atunci, brusc, pentru cel căruia i-ai dat vestea (printr-un miracol pe care cercetătorii britanici nu îl pot explica) spitalele din România se dau de trei ori peste cap și se prefac în Case ale Speranței, Temple ale Sănătății, Spații Sacre ale Igienei, Siguranței și Deontologiei și, în general, în singurul loc în care poate să nască o femeie normală! (cred că v-am zis că nevastă-mea e o femeie normală, nu? Normală în sensul că nu e anormală, asta am vrut să zic.). Mă rog, aici de obicei urmează un scurt moment de perplexitate a interlocutorului și, după caz, ori o tăcere jenată (de genul: ”nu știam că ești din evul mediu. Poate e mai bine să vorbim despre vreme. Nu ți se pare că e cald azi?”), ori, și mai palpitant, un potop de acuze – că “se pot întâmpla atâtea”, că am văzut io la televizor, că cine moașă-sa pe gheață e moașa aia care vine să o asiste la naștere, că ce faci dacă copilu’ are cordonul înfășurat de optișpe ori în jurul gâtului și iese din maică-sa direct cu el în dinți? Degeaba le spui că nu trebuie să pui răul înainte, că nu trebuie să facă exces de senzaționalism pe tema copilului tău, că totul e ok, ecografiile sunt bune, moașa pricepută, grijulie și cu recomandări beton și nevasta, mai ales ea, e împăcată și liniștită de parcă zici că se pregătește de plimbat desculță pe plajă la Ibiza, nu de dureri, scrâșnete și urlete. Degeaba le spui că moașa nu are pretenția că ar substitui medicul și, în caz de orice eventuală complicație, tot moașa e prima care spune “hai la spital”. Degeaba le spui că mașina e parcată în fața scării și că ajungem la cel mai apropiat spital în 5 minute (și asta respectând semafoarele și cedând trecerea).